Dovada unui fapt negativ a executării unei obligații de a face

Pornind de la axioma juridică potrivit căreia „nimeni nu poate fi ținut să facă dovada unui fapt negativ”, în cadrul unui litigiu având ca obiect „obligația de a face”, sarcina probei ar trebui considerată răsturnată, debitorului obligației de a face revenindu-i obligația de a demonstra faptul pozitiv al executării obligației.

Cu toate acestea, în practica judiciară, unele instanțe de judecată au reținut că, deși nu se poate dovedi un fapt negativ, în orice litigiu se poate dovedi un fapt pozitiv contrar. Acest fapt pozitiv contrar, naşte o prezumţie, în speţă prezumţia că debitorul a executat obligația de a face care îi revenea. Această prezumţie nu este absolută, însă, reclamanta din cauză, deşi avea obligaţia, nu a reuşit să facă dovada faptului contrar născut din această prezumţie.

Raționamentul unor astfel de hotărâri judecătorești încălcă și aplică greşit normele de drept material și normele de drept procedural, în realitate faptul pozitiv contrar reprezentând tocmai faptul negativ a cărui dovadă este general acceptat că nu se poate realiza.

Pretinsa prezumție reținută de către instanțele de judecată este răsturnată prin raportare la cel puțin două teze și anume:

(i) nimeni nu poate fi ținut să facă dovada unui fapt negativ – dat fiind că cererea a fost formulată de către creditorul obligației de a face, prin care acesta a solicitat obligarea debitorului obligației de a face la executarea obligației întrucât aceasta nu a fost adusă la îndeplinire în mod voluntar, creditorul obligației de a face nu poate fi ținut să facă dovada unui fapt negativ, respectiv faptul că obligația de a face nu a fost executată, probarea unui fapt negativ reprezentând o probă imposibilă; așadar, prezumțiile simple trebuie să permită proba contrară, iar proba contrară a executării unei obligații de a face nu este posibilă întrucât ar presupune proba faptului negativ al obligației.

(ii) probarea faptului pozitiv contrar revine exclusiv debitorului obligației de a face – dat fiind că debitorului îi revine obligația de a face, sarcina de a dovedi că acesta și-a îndeplinit obligația îi revine în mod exclusiv debitorului, prin dovedirea modalității de aducere la îndeplinire a obligații.

În acest sens, în vederea dovedirii unui fapt negativ, sarcina probei este răsturnată, sarcina probei revenind debitorului, care urmărește să demonstreze executarea obligației de a face.

În loc de concluzii: În toate cazurile, debitorului obligației de a face îi revine sarcina de a proba faptul pozitiv contrar al executării obligației, creditorul obligației de a face neputând fi ținut de a face dovada unui fapt negativ al unei astfel de obligații.

În măsura în care o hotărâre judecătorească obligă creditorul să probeze neexecutarea unei obligații de a face, din punctul nostru de vedere, hotărârea este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 1528 din Codul civil, coroborate cu dispozițiile art. 249 din Codul de procedură civilă.