Opoziția față de intervenția accesorie de către partea în favoarea căreia terțul intervenient intenționează să intervină în procesul pendinte trebuie să conducă la respingerea cererii de intervenție accesorie

Abstract: Scopul intervenției accesorii este numai de a sprijini apărarea uneia dintre părţi, astfel încât eforturile conjugate ale părții și ale terțului intervenient să conducă la pronunțarea unei soluții favorabile părții pentru care s-a intervenit, colaborarea dintre acestea fiind esențială pentru atingerea scopului instituției intervenției accesorii.

Teza premisă: Opunerea de către partea în favoarea căreia terțul intervenient intenționează să intervină în proces, ar trebui să fie suficientă pentru respingerea cererii de intervenție accesorie. Soluția este una firească, dat fiind că intervenţia accesorie sprijină numai apărarea uneia dintre părţi iar în analizarea raportului dintre interesul propriu al intervenientului accesoriu și interesul părții în favoarea căreia se intervine, primează interesul părții în favoarea căreia se intervine, fiind singura modalitate de a asigura îndeplinirea scopului pentru care a fost concepută instituția intervenției accesorie, respectiv sprijinirea apărării uneia dintre părţi.

În măsura în care partea în favoarea căreia intenționează să intervină terțul intervenient, apreciază că intervenirea în proces nu i-ar fi oportună și nu este susceptibilă să sprijine apărarea acesteia, instanța de judecată trebuie să respingă cererea de intervenție accesorie, pentru a nu îngreuna sau periclita poziția părții în favoarea căreia se intenționează să intervină.

1. Deși una dintre condițiile admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie o reprezintă existența unui interes propriu al terţului, interesul acestuia fiind distinct de cel al părţii în favoarea căreia se intervine, putând fi un folos concret material sau moral[1], existența interesului terțului intervenient nu poate excede scopului de a sprijini numai apărarea uneia dintre părţi și nu poate contraveni interesului părții în favoarea căreia se urmărește să se intervină.
2. Deși dispozițiile art. 61 și urm. din Codul de procedură civilă sunt clare în ceea ce privește scopul intervenției accesorii, practica instanțelor de judecată este neuniformă în privința admiterii în principiu a unei cereri accesorii, în situația în care partea în favoarea căreia terțul intervenient intenționează să intervină în proces, solicită respingerea cererii de intervenție accesorie, justificată de cazurile în care partea consideră că o eventuală asociere procesuală cu intervenientul accesoriu nu ar fi de natură a sprijini apărarea acesteia.
3. În ipoteza în care partea în favoarea căreia terțul urmărește să intervină solicită respingerea cererii de intervenție accesorie iar instanța de judecată admite cererea de intervenție, se compromite însuși scopul instituției intervenției accesorii fiind imposibilă sprijinirea apărării părții, câtă vreme aceasta și-a exhibat poziția în sensul că nu consideră admisibilă/întemeiată cererea de intervenție accesorie și ca atare un asemenea sprijin în apărare, nu i-ar profita sau chiar i-ar putea periclita poziția procesuală.
4. Prin urmare, esența intervenției accesorie constă tocmai în colaborarea dintre intervenientul accesoriu și partea în favoarea căruia acesta intervine, astfel încât prin apărări comune, să obțină o soluție favorabilă părții în favoarea căreia s-a intervenit, astfel încât opoziția părții în favoarea căreia se urmărește să se intervină rupe premisa stabilirii unei colabărări.
5. Necesitatea unei colaborări dintre parte și intervenientul accesoriu reiese în mod expres din faptul că intervenientul accesoriu este ținut să formuleze apărări și cereri exclusiv în scopul de a sprijini apărarea părții iar după admiterea în principiu, intervenientul accesoriu este ținut să respecte toate obligațiile procesuale aferente, putând să renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.

În loc de concluzii: Pentru îndeplinirea scopului instituției intervenției accesorii, respectiv sprijinirea apărării uneia dintre părţi, opunerea de către partea în favoarea căreia terțul intervenient intenționează să intervină, constituie un argument suficient pentru respingerea cererii de intervenție accesorie. În măsura în care intervenientul accesoriu s-ar considera prejudiciat de o atare soluție, acesta are la îndemână procedee judiciare îndestulătoare pentru satisfacerea intereselor sale, cum ar fi intervenția principală sau chiar o acțiune judiciară de sine stătătoare.

[1] A se vedea Gabriel Boroi (coord.) Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole vol. I, comentariu Delia Narcisa Theohari, pag. 169 și urm.